“Suntem acasa la Toma Ruxandra, sefa clasei. Suntem la ceai, undeva pe Berzei, intr-o seara de vineri, cam la o saptamana dupa episodul din ora de latina. Toma Ruxandra ne-a chemat pe cativa din clasa, baieti si fete, ca sa ne arate o poza alb-negru din revista Cinema cu Marcel Iures, iubirea ei platonica, si ca sa ne puna doua discuri cu Cat Stevens, Tea for the Tillerman si Teaser and the Firecat. La un moment dat lumina se stinge. Iar eu ma trezesc dansand cu Paraschiv Catalina, care sta aproape de mine si-mi explica in soapta, pe acordurile din Father and Son, cam tot ce ar trebui sa stie un nelumit despre pozitia pe care o desenase ea atunci pe foaia de dictando. Ma straduiesc sa-mi maschez cumva erectia, pe cand Cat Stevens isi vede de-ale lui, cu vocea aia de tarcovnic intelept:
It’s not time to make a change,
Just relax, take it easy,
You’re still young, that’s your fault,
There’s so much you have to know.
Find a girl, settle down,
If you want, you can marry,
Look at me, I am old, but I’m happy.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Uite-asa te loveste diabetul, imi spun, avand grija sa n-o tin pe Paraschiv Catalina nici prea strans, nici prea detasat. Asculti doua siropuri de-astea si ti-o ia glicemia razna. Si oricum, e aiurea sa dansezi pe muzica lui Cat Stevens. De fapt, e aiurea sa dansezi. Muzica se asculta, nu se danseaza. Iar muzica buna nu inseamna lalaiala asta zaharoasa, ci un rock naprasnic, sa se scuture lustra si sa le tremure ciorba-n farfurie vecinilor de jos. Un Motorhead, un AC/DC – ceva, acolo. Cata lana trebuie sa ai in genunchi ca sa asculti Lady d’Arbanville, Wild World sau Morning Has Broken? Iar daca tot iti plac tristetile, barem pune un Paul Simon, un Dylan, hai, un Donovan, nu oboseala asta plasmuita din fum si cenusa. Pfui! Dar in fond la ce sa te-astepti de la un ins cu mama suedeza si tata grec?
– Stii cum se face dragoste?
Dac-as mai avea o mana, m-as scarpina cu ea in cap, ca Stan Laurel in clipele lui de confuzie.
– Pai… aaa… cam da… uite… cred… adica… asa… tehnic… daca… asta… cum adica?
– Bai, stii sau nu stii?
– …D-d-d-nu…
Ma trage spre ea, raspund la comenzi si sunt cat pe-aci s-o impung cu teava de la pistolul bucuriei.
– Ihi, de-acolo pleaca tot, zice ea cand imi observa stinghereala. Fii atent aici. Umblu de nu stiu cand dup-un cantec. L-am auzit odata la un chef si de-atunci, ioc. Si-mi place de mor. Bun. Imi faci rost de discu’ pe care e piesa aia, trecem la meditatii. Te-nvat cum se face dragoste. Ma rog, pana la un punct. Te bagi?
Intrebarea are un ‘ce’ pervers, mai ales la ce-mi trece prin scufie in secunda aceea. Clatin din cap ca un catelus de plus fixat pe bordul masinii si intreb, cu gura cleioasa:
– Cum ii zice cantecului?
– Treis’noua. Habar n-am cine-l canta. Nu stiu vocea.
– Gata, s-a marcat. Sa fie dracu-al dracu’ daca nu-ti fac rost.
E momentul cand imi dau seama ca s-a facut lumina, muzica s-a oprit, iar gasca se uita la mine cum ma-nvart in brate cu Paraschiv Catalina. Cu amandoua mainile pe fundul ei.
Treis’noua, da? Naiba stie ce o mai fi si asta. Probabil tot despre o pozitie, o-ncolaceala, o chestie de umflat prohabul.
E complicat. E complicat al naibii.
Meditatiile promise de Catalina sunt departe de ce-mi inchipuiam, dar acopera suficient ca sa ma oblige la sederi ceva mai lungi in baie. Ai mei survoleaza delicat episodul, in ghearele unei pudori de care astazi s-ar rade cu sughituri. Iar daca la mama pot banui o candoare autentica, in cazul tatei trebuie sa conchid ca e vorba de privit in alta parte, nu de naivitate. Singura intrebare pe care catadicseste sa mi-o puna la un moment dat e:
– Raducane, nu te-ai constipat, nu?
Are fruntea incretita de o ingrijorare mimata. Iar eu ma felicit ca scap nedescoperit. Sunt mult prea necopt ca sa-mi dau seama ca se rusineaza sa-mi vorbeasca despre ‘pasari, animale, stii tu’. Dosarul facts of life nu e atat de simplu cum pare de departe. Tocmai el, craidonul, saritorul de garduri, berbantul, se jeneaza de jena mea. Oare dac-as fi fata, mama s-ar purta la fel cu mine? ma intreb.
Dezlipirea de Catalina, anuntata de ochirea unui ins mai dotat din ultimul an de liceu, nu doare. Deloc. Asta si fiindca incep sa nu ma mai intorc singur acasa. Mi se alatura Simona, care ma insoteste in tramvaiele 6 si 10, niste aparitii din pleistocenul transportului in comun, care in anii 1970 au capatul chiar la liceu. E vremea cand tramvaiul are doua clase, taxatoare in fiecare vagon si bilete diferentiate in functie de distanta. (Se mizeaza aici pe buna-credinta a calatorului care nu declara ca merge trei statii in loc de sapte ca sa pacaleasca sistemul cu zece bani). Parintii Simonei au masina, dar nu le trece prin cap sa vina sa-si ia fata de la scoala aflata la vreo sase kilometri de locuinta lor. La ai mei problema masinii nu se pune. Prin urmare, dupa ce ne dam seama ca stam la doua sute de metri unul de celalalt, mergem impreuna si, cu o vorba la moda in epoca, ‘din vorba-n vorba, dam in conversatie’.
Simona nu are apetit pentru aluzii desuchiate sau gesturi scandaloase. Are in schimb altceva: niste forme de relief datatoare de fierbinteli, pe care mainile mele incep sa intarzie din ce in ce mai mult. Opozitia Simonei e moale, carnea ei – la fel. E greu de ghicit ce vede la mine, daca nu cumva nutreste fantezii sudoripare. Sau poate ca-i place sa numere cosuri, caz in care materialul didactic pe care-l pun la dispozitie e exact ce-i trebuie. Acneea juvenila are destui prieteni la mine in clasa, insa am impresia ca eu sunt cel care i-a cazut cu tronc.”
Pentru a citi continuarea, apasa aici.
bibliotecabunicului.wordpress.com 