“Citisem undeva ca dura 10 000 de ore sa devii expert in ceva. Cu scrisul era diferit, era ‘ceva’ prea vag ca 10 000 de ore sa insemne mare lucru. Poate 10 000 de ore de zacut intr-o cada goala, storcandu-ti creierii, insemnau ca deveneai un expert in a-ti stoarce creierii intr-o cada goala. Poate 10 000 de ore de plimbat cainele, in timp ce incercai sa gasesti hiba din intriga, te faceau expert in a dezlega increngaturile dintr-o intriga.
Insa toate aceste lucruri erau parti dintr-un intreg.
Probabil ca petrecusem mai mult de 10 000 de ore dactilografiind romane (cele publicate, precum si cele aruncate la gunoi), si tot nu eram experta in dactilografiere, ca sa nu mai zic experta in scris de carti. Poate ca, desi ai petrecut 10 000 de ore scriind o poveste de dragoste usurica si inca 10 000 citind-o, nu ai devenit vreun expert in a scrie vreun alt gen de carte.
Nu stiam ce faceam. Nu puteam fi sigura de nimic. Exista o mica sansa sa-i trimit schita asta Anyei, iar ea sa-mi trimita inapoi un email in care sa-mi spuna: ‘De ce mi-ai trimis meniul de la Red lobster?’
Dar fie ca ma pricepeam sau nu la cartea asta, o scriam. Venea in fluxuri dureroase si in refluxuri disperate, de parca ar fi urmat ritmul valurilor care se spargeau undeva in spatele zidului de ceata.”
Cartea o poti cumpara de aici.
“Nu era intocmai viata mea, dar era pe aproape. Conversatia dintre cele trei femei – Ellie, mama ei si dublura Sonyei, Lucy – ar fi putut fi aceeasi, cuvant cu cuvant, desi stiam ca nu trebuie sa ma incred in propria memorie in ultima vreme.
Daca-mi aminteam bine, atunci tata n-avea cum sa fi fost aici, in casa asta, cand cancerul mamei a recidivat. Nu avea cum sa fi fost pentru ca, pana sa moara, aveam amintiri cu ei dansand desculti in bucatarie, mangaindu-i parul si sarutand-o pe crestet, ducand-o cu masina la spital, eu fiind pe bancheta din spate, cu playlistul pe care ma rugase sa-l alcatuiesc cantand la radioul masinii.
Melodia ‘Always on My Mind’ a lui Willie Nelson.
Mana tatei si mana mamei strangandu-se cu putere pe consola centrala.
Fireste ca-mi aminteam si ‘calatoriile de afaceri’. Dar nu asta era ideea. Imi aminteam lucrurile asa cum credeam ca fusesera si apoi adevarul, Adevarul, imi sfasiase memoria in doua la fel de usor cum ai rupe o foaie iesita din imprimanta.
Urmatoarele trei zile le-am petrecut intr-o fervoare de scris, facut curatenie si cam atat. In afara de o cutie cu hartie de impachetat, cateva jocuri de societate si o multime de prosoape si asternuturi de rezerva, nu prea mai era altceva de natura personala in dormitorul de oaspeti de la etaj. Putea fi orice casa de vacanta din America, ori poate doar o casa model, o promisiune de suprafata ca si viata ta ar putea fi atat de generic de draguta.
Imi placea decorul de la etaj mult mai putin decat cel cald, cu accente boho de la parter. Nu ma puteam hotari daca ma simteam usurata sau inselata din cauza asta. Ma intrebam daca tata fusese cel care alesese decorul de la etaj. Cel mai probabil, locuisera aici la fel de mult ca proprietarii dinaintea lor.
Daca fusese mai mult din el, sau din ea, aici, atunci ea facuse o treaba buna din a elimina orice urma.
Miercuri, am facut poze la mobilier si le-am postat pe Craiglist. Joi, am impachetat asternuturile de rezerva, jocurile de societate, hartia de impachetat si le-am pus in cutii pentru donat. Vineri, am strans toate cearceafurile de pe paturi si toate prosoapele de pe suporturile din a doua baie de la etaj si le-am dus la spalatoria de la parter, aruncandu-le in masina inainte sa ma asaez sa mai scriu putin.
Ceata se risipise in sfarsit, iar aerul din casa redevenise fierbinte si lipicios, asa ca am deschis geamurile si usile si am pornit toate ventilatoarele.
Mai aruncasem o privire la Gus sa vad ce face, dar putin. Din cate vazusem, se misca incontinuu in timp ce lucra. Daca era la masa din bucatorie de dimineata, nu-l mai gaseam in acelasi loc pana imi turnam eu a doua cana de cafea. Daca nu era pe nicaieri toata ziua, aparea brusc pe veranda noaptea, scriind numai la lumina laptopului, cu roiurile de molii care trageau la ea.
Ori de cate ori il zaream, imi pierdeam instantaneu concentrarea. Era prea amuzant sa-mi inchipui ce anume putea scrie, sa ma gandesc la toate posibilitatile. Speram sa fie cu vampiri sau cu pirati sau cu vampiri-pirati.
Fereastra prin care incercasem sa strig la el in acea prima noapte de sambata dadea drept intr-una identica din bucatariea lui, iar vineri dupa-amiaza, ne-am sincronizat perfect pentru prima oara.
El statea la masa din bucataria lui, cu fata spre casa mea.
Eu stateam la masa din bucataria mea, cu fata spre casa lui.
Cand ne-am dat seama de asta, el a ridicat sticla de bere in aceeasi maniera in care ma toasta in gluma cu cana de cafea. Eu am ridicat paharul cu apa.
Avea s-o ia atat de rau pe coaja.
Ambele ferestre erau deschise. Puteam vorbi, dar asta ar fi insemnat sa strigam.
In schimb, Gus s-a multumit sa zambeasca si sa ia pixul de langa carnetul sau. A mazgalit ceva in el pret de o clipa, dupa care a ridicat carnetul ca sa citesc:
VIATA E LIPSITA DE SENS, JANUARY, PRIVESTE IN ABIS.
Mi-am retinut un hohot de ras, dupa care mi-am tras si eu carnetul inspre mine, am dat la o pagina goala si, cu litere mari si patratoase, am scris:
ASTA-MI ADUCE AMINTE DE VIDEOCLIPUL LUI TAYLOR SWIFT
Zambetul i-a inflorit strengareste pe fata. A ras si a scuturat din cap, dupa care si-a reluat scrisul. Nici unul nu a mai zis nimic, nici nu ne-am mai pasat biletele, dar nici nu ne-am mutat. Nu pana cand nu mi-a batut la usa din fata pentru prima noastra iesire in scopuri de cercetare, cu cate un termos in fiecare mana.
I-a aruncat rochiei mele – aceeasi rochie stramta si neagra pe care o purtasem si la clubul de lectura – o privire lenta de sus pana jos, dupa care a scuturat din cap.
– Asta… n-o sa mearga.
– Dar arat bine! am replicat eu.
– Da, daca am fi mers la balet, as fi fost incantat. Dar iti spun, January, asta nu o sa mearga pentru diseara.”
Daca vrei cartea ta, click aici.
bibliotecabunicului.wordpress.com 