Anubis

“Graves patrunse intr-o nisa ingusta, dar mai inalta de un stat de om, unde se afla o stauie din marmura alba, care reprezenta o pisica in pozitia ei mandra specifica. In loc de a raspunde la intrebarea lui Mogens, apuca cu ambele maini capul statuii si se incorda de parca ar fi incercat sa il rupa. Insa dupa un scurt moment se auzi un zgomot infundat, apoi un scrasnet continuu, ca acela produs de doua pietre de moara care se freaca una de alta. Cum un zambet ce putea fi calificat doar ca triumfator, Graves facu un pas indarat si isi ridica bratele intr-un gest teatral. Cateva clipe Mogens il privi in oarecare masura dezorientat si suparat si fu pe punctul de a face o remarca potrivita, cand zgomotul deveni mai puternic, si sub picioarele lui podeaua incepu sa tremure usor. In peretele din fata lor aparu o crapatura de doua degete latime, care se largi rapid facand loc unei treceri nu prea late, dar suficiente pentru a te putea strecura prin ea cu ceva efort.

Graves il privea parca solicitand aplauze.

 – Impresionant, spuse Mogens – ceea ce corespundea adevarului. Era impresionat, desigur nu de realizarea de artist amator a lui Graves. Pe asta cum ai descoperit-o?

 – Cu ajutorul celui mai vechi si mai fidel aliat al stiintei, raspunse radiind Graves. Mogens ii facu placerea de a-l privi intrebator, si Graves adauga: Intamplarea.

Asta trebuia sa fie ceea ce Tom denumise ‘sanctuarul’ lui Graves, se gandi Mogens. Reusi sa se stapaneasca de a face o remarca potrivita, dar ii veni pe buze o alta intrebare, care il preocupase involuntar tot timpul de cand coborasera scara:

 – Unde sunt Mercer si ceilalti?

 – Au zi libera, raspunse Graves. Astazi este duminica. Au plecat inainte de rasaritul soarelui ca sa-si petreaca ziua in San Francisco. Dar m-am gandit ca nu pretuiesti in mod deosebit societatea noilor tai colegi si nici nu te dedai placerilor profane gustate de ei.

Mogens renunta sa mai raspunda, dar facu un gest provocator, pe care Graves il ignora. La ideea de a se strecura prin crapatura ingusta in gangul intunecat aflat dincolo de ea, Mogens nu se simti prea bine, si nici curiozitatea stiintifica ce il mana tot mai intens nu ii schimba dispozitia. Dar era cercetator – arheolog – si nu trebuia sa se teama sa patrunda intr-un spatiu necunoscut. Insa ii era frica.

Isi depasi frica, inspira adanc si intra. Graves il urma atat de aproape, ca ii simtea respiratia in ceafa, si abia trecu de intrare cand acesta se inghesui pe langa el si il depasi.

 – Asteapta un moment!

Ascultator, Mogens ramase pe loc si incerca sa priveasca in jur, in timp ce Graves se indeparta cativa pasi si incepu sa isi faca de lucru zgomotos. Dupa un moment auzi harsaitul unui chibrit, dupa care se aprinse lumina suparator de puternica a unei lampi cu carbid.

La lumina ei, Mogens descoperi un perete din blocuri cubice de piatra groase de un metru, cu imbinarile aproape invizibile. Spre deosebire de camera mortuara, aici nu existau picturi pe pereti ori sculpturi in piatra. Galeria avea vreo sase picioare inaltime si era atat de ingusta, incat involuntar Mogens se intreba cum reusise rotofeiul Mercer sa treaca pe aici, ca sa nu mai vorbim prin usa secreta. Puse intrebarea si cu voce tare.

 – Tu esti primul care vede aceste galerii, Mogens, raspunse Graves, in timp ce rasuci lampa si incepu sa inainteze de-a lungul tunelului ingust.

Era o lampa foarte puternica, ce lumina la douazeci si cinci, treizeci de pasi inainte de a incepe sa slabeasca in intensitate. Cel putin pe portiunea aceasta nu vazu nimic altceva decat aceeasi pereti din blocuri de piatra cenusie-maronie.

 – Lui Mercer si celorlalti nu le-ai aratat? se mira Mogens. De ce?

 – Mai ai rabdare inca un moment, spuse Graves. Apoi ai sa intelegi.

Mogens stramba din nas, dar nu mai puse nicio intrebare. Evident, Graves, era hotarat sa duca pana la capat acest joc stupid. Totusi, Graves ii raspunsese la o intrebare care il preocupa pe Mogens de cand ii intalnise pe Mercer, Hyams si McClure. Acum intelegea ceva mai bine in special atitudinea de respingere manifestata de Hyams. Ea era arheolog si, conform declaratiilor lui Mercer si Graves, una dintre cele mai bune specialiste in domeniu din aceasta tara, si totusi Graves nu ii ceruse si ei sfatul pentru a dezvalui cel mai important secret al acestui templu, ci adusese un strain, si in plus unul care lucra intr-un domeniu inrudit, dar care in definitiv nu era egiptolog. Oricare in locul ei s-ar fi simtit ranit; iar oamenii de stiinta sufereau mai degraba de sensibilitati si vanitati.

 – Fii atent! Graves ii facea semn cu lampa. Acolo, in fata, este ceva mai dificil.

In fata lor o parte a tavanului tunelului se prabusise, si blocurile sparte alcatuiau un valmasag de bucati de piatra, moloz si tandari ascutite, care in primul moment lui Mogens i se parura de netrecut. Dar Graves se indrepta cu pasi hotarati intr-acolo, se apleca cu o usurinta ce trada cat de des parcursese acest drum pe sub un bloc ce atarna oblic din tavan si in urmatoare clipa disparu. Si odata cu el disparu si lumina.

Pe Mogens il incerca un scurt, dar puternic atac de panica atunci cand asupra lui se asternu intunericul ca un val de negreala lipicioasa. Din fericire, se facu din nou lumina inainte ca frica sa fi pus definitiv stapanire pe el.

 – Vino, Mogens! Vocea lui Graves rasuna brusc estompata. Dar fii atent unde pui piciorul!

Mogens se ghemui si el sub blocul de piatra si clipi dand cu ochii de lumina puternica ce patrundea printr-o spartura neregulata in gramada de moloz care bloca tunelul. Pentru Mercer drumul s-ar fi sfarsit oricum aici. Spartura era atat de ingusta, incat Mogens se mira ca Graves, care era putin mai inalt decat el si sensibil mai lat in umeri, reusise totusi sa treaca.

Nu se simti deloc bine la privelistea oferita de ingusta spartura in stanca. Daca ar fi fost singur, Probbabil ca s-ar fi intors de aici. Fata de Graves ii era imposibil insa sa manifeste aceasta slabiciune, asa ca se lasa in maini si pe genunchi si il urma pe acesta.”