Fara un sfant prin Paris si prin Londra

“Sa zicem ca plecam de la premisa ca munca de plongeur e mai mult sau mai putin inutila. Intrebarea care se pune atunci este: de ce vrea cineva ca un plongeur sa continue sa munceasca? Incerc sa trec dincolo de cauza economica imediata si sa inteleg ce fel de placere ii poate provoca unui om gandul ca exista oameni care spala vase toata viata. Caci nu am nicio indoiala ca exista persoane – unele bine situate social – care gasesc placere in asemenea ganduri. Un sclav, zicea Marcus Gato, ar trebui sa munceasca atunci cand nu doarme. Nu conteaza daca e nevoie sau nu de munca lui, el trebuie sa lucreze, fiindca munca in sine e buna – pentru sclavi, cel putin. Ideea inca mai persista, si a provocat miliarde de ore de truda inutila.”

Cartea integrala o poti cumpara de aici.

“Cred ca acest instinct, al perpetuarii muncii inutile, e, in esenta, pur si simplu, spaima de multime. Multimea (continua aceasta linie de gandire) e alcatuita din animale atat de josnice, incat ar deveni periculoase daca ar avea timp liber; e mai sigur sa le tii prea ocupate ca sa mai poata gandi. Daca e intrebat despre imbunatatirea conditiilor de munca, un bogatas, care e din intamplare si un intelectual cinstit, ar zice de obicei ceva de genul:

– Stim ca saracia e neplacuta; de fapt, pentru ca e atat de departe de noi, ne face placere sa ne torturam uneori cu gandul la cat de neplacuta e. Dar sa nu va asteptati sa facem ceva in legatura cu ea. Ne pare rau pentru clasele de jos, asa cum ne pare rau de o pisica raioasa, dar o sa ne luptam din toate puterile sa impiedicam orice imbunatatire a conditiei voastre. Consideram ca sunteti mult mai in siguranta asa cum sunteti. Starea actuala a lucrurilor ne convine, si n-avem de gand sa ne asumam riscul de a va elibera, fie si doar o singura ora pe zi. Asa ca, dragii nostri frati, dat fiind ca e limpede ca trebuie sa nadusiti pentru a ne plati calatoriile in Italia, nadusiti si naiba sa va ia.

Aceasta este mai cu seama atitudinea celor inteligenti si cultivati; poti citi esenta acestei gandiri in sute de eseuri. Foarte putini oameni cultivati castiga sub (sa zicem) patru sute de lire pe an, si e firesc ca ei sa se alieze cu bogatii, fiindca isi inchipuie ca orice libertate acordata celor saraci e o amenintare la adresa propriei lor libertati. Prevazand drept alternativa existentiala cine stie ce utopie marxista ingrozitoare, omul educat prefera sa mentina lucrurile asa cum sunt. Poate ca nu ii simpatizeaza prea mult pe colegii lui cei bogati, dar e de parere ca si cei mai vulgari dintre ei sunt mai putin periculosi pentru placerile lui, ca are mai multe in comun cu ei decat cu saracii si ca e mai bine sa ramana in preajma lor. Aceasta spaima de multimea potential periculoasa ii face pe aproape toti oamenii inteligenti sa aiba opinii conservatoare.

Spaima de multime e o spaima superstitioasa. Ea se bazeaza pe ideea ca exista o diferenta misterioasa, fundamentala, intre bogati si saraci, de parca ar fi doua rase diferite, ca negrii si albii. Insa, in realitate, nu exista o asemenea diferenta. Masa bogatilor si cea e saracilor e diferentiata doar de veniturile lor si de nimic altceva, iar un milionar e doar un spalator imbracat intr-un costum nou. Schimbi locurile si ghici cine e judecatorul si cine e hotul? Orice om care s-a amestecat cu cei saraci, de la egal la egal, o stie foarte bine. Insa necazul e ca tocmai oamenii inteligenti si cultivati, chiar cei la care te-ai astepta sa aiba pareri liberale, nu se amesteca niciodata cu saracii. Caci ce stiu majoritatea celor educati despre saracie? In exemplarul meu din poeziile lui Villon, redactorul a simtit efectiv nevoia sa explice versul ‘Et pain ne voient qu’ aux fenestres’ intr-o nota de subsol; atat de indepartata este foamea de experienta omului educat. Din aceasta ignoranta rezulta in mod firesc o teama superstitioasa de multime. Omul educat isi imagineaza o hoarda de suboameni, care au nevoie doar de libertatea unei singure zile pentru a-i jefui casa, a-i arde cartile si a-l pune sa munceasca la o masinarie sau sa mature o toaleta. ‘Orice’, se gandeste el, ‘orice nedreptate e mai buna decat sa las multimea asta libera’. El nu-si da seama ca, dat fiind ca nu exista nicio diferenta intre multimea bogatilor si cea a saracilor, problema nu e sa lase multimea in libertate. Multimea e de fapt libera chiar in clipa asta si – sub forma oamenilor bogati – isi foloseste puterea pentru a instala benzi rulante uriase ale plictiselii, asa cum sunt hotelurile ‘elegante’.

Pe scurt, un plongeur e un sclav, si anume un sclav ce se iroseste, care face o munca stupida si in mare parte inutila. El este tinut la munca, in cele din urma, din cauza un vag sentiment ca ar fi periculos daca ar avea timp liber. Si oamenii educati, care ar trebui sa fie de partea lui, accepta asta fiindca nu stiu nimic despre el si, prin urmare, se tem de el. Spun acest lucru despre un plongeur pentru ca la cazul lui m-am referit; dar se aplica la fel de bine si altor, nenumarate tipuri de muncitori. Acestea sunt doar cugetarile mele despre elemente ce compun viata unui plongeur; sunt niste opinii ce nu fac referire directa la chestiunile economice, si, fara indoiala, niste platitudini. Le prezint drept mostra a gandurilor pe care ti le trezeste munca intr-un hotel.”

Daca vrei toata cartea, click aici.