Depasirea de sine

Invidia si gelozia ca sanse pentru dezvoltarea personala

Cartea o poti cumpara de aici sau de aici.

“Sentimentul invidiei este un sentiment foarte neplacut. Daca simtim in noi intepatura invidiei sau daca suntem coplesiti de sentimentul invidiei, nu ne simtim bine; in orice caz, atunci ne simtim intr-o ‘postura mai proasta’, avem convingerea ca in mod total nejustificat vom iesi mai prost in comparatie cu altii, fara a avea posibilitatea sa schimbam lucrurile in vreun fel. Ne simtim raniti in sentimentul propriei valori. Fie ca recunoastem sau nu, ne pierdem sentimentul propriei valori si trebuie sa ni-l recapatam. Aceasta jignire ne supara, ne infurie, devenim distructivi, dar nu in mod deschis, ci in secret. Mai e de mirare atunci ca ne decidem sa ne renegam invidia si sa-i consideram invidiosi pe ceilalti, proiectand, asadar, asupra lor invidia?

In plus, este interzis sa fim invidiosi, nu trebuie sa fim invidiosi. Invidia este unul dintre sentimentele repudiate, dispretuite. Exista multa teama in invidie. Kant este autorul propozitiei: Invidia face parte din ‘familia detestabila a nerecunostintei si a bucuriei fata de prejudiciul adus altuia’. Kant circumscrie aici perimetrul emotional in care el plaseaza invidia: in zona ingratitudinii si a bucuriei de necazul altuia. Cine ar dori sa aiba un sentiment atat de ‘detestabil’, necum sa-l mai si apere in fata altora? Odata cu el, ar trebui sa apere o dubla oroare: ca individ ce duce lipsa de ceva – oricum, n-ar trebui sa invidieze, chiar daca ar fi in postura unui bogatan – si ca om care are un asemenea sentiment oribil.

Si totusi este extraordinar de important sa luam urma invidiei. Caci sentimentele de invidie – desi mascate de cele mai multe ori – sunt neobisnuit de agresive; ele constituie atacuri asupra sentimentului propriei valori in cazul nostru si al altora. Dar cand sentimentul propriei valori este atacat in permanenta, suntem mai putin creativi decat am putea fi, suntem mai putin competenti in realatia pe care o avem cu viata cotidiana; suntem mai putin multumiti decat am putea fi si reactionam mai usor cu ostilitate, eventual cu violenta. Cand luam act de sentimentele noastre de invidie, nu trebuie sa reactionam neaparat in mod ranchiunos; poate suntem tristi ca ne umple invidia, poate reusim sa ne intelegem pe noi insine in aceasta situatie, fara a deveni distructivi in vreun fel.

Insa fiecare sentiment are si o functie in economia noastra psihica, are un sens. Ce sens are, deci, inoportuna, prohibita invidie? Cand suntem invidiosi, ravnim la ceva pe care altii par sa-l aiba sau chiar il au, ne dorim ceea ce altii pot, sunt sau primesc; iar noi suntem siguri ca nu avem, nu suntem sau nu putem primi acel lucru – si ca pana la urma asta este nedrept. In sentimentul de invidie se exprima, totodata, o pofta si o dorinta, legate de convingerea ca nu putem primi lucrul la care ravnim. Altfel spus, sentimentul invidiei ne semnaleaza ca suntem in dezacord cu noi insine. Fie trebuie sa facem mai mult cu viata noastra, fie trebuie sa ne schimbam reprezentarea despre noi insine, s-o adaptam mai bine realitatii sau chiar sa modificam realitatea.

Sentimentul invidiei nu este numai un atac la propria valoare, el are o functie extraordinar de importanta pentru reglementarea pe termen lung a conceptiei noastre despre sine. El ne constrange permanent sa ne confruntam cu intrebari de tipul ce facem cu viata noastra, cat realizam din talentele noastre, dar si daca ne mai percepem corect pe noi insine. Asadar, nu ne putem permite sa proiectam mai departe invidia asupra ‘celorlalti’. Ne lipsim de o norma a sistemului propriu de valori, devenind astfel mai putin competenti in relatia noastra cu viata; in schimb, vom fi cu atat mai pregatiti pentru ura, razbunare si comportament distructiv ascuns. Trebuie sa invatam sa avem o relatie mai productiva cu sentimentul de invidie. Spre a putea face acest lucru, trebuie sa cunoastem manifestarile invidiei in cazul nostru particular.”

Up02032020

“In general, oamenii sunt mai invidiosi pe privilegii decat pe aptitudini. Dar cand ne cuprinde invidia, nu ne vine prea greu sa infatisam privilegiile drept aptitudini, iar atunci pizma noastra redevine mai inteligibila. E-adevarat, ar putea fi si o invidie justificata.

Invidia justificata ar fi cea rezultata din faptul ca diferentele sociale sunt prea mari; atunci, invidia ar urma sa duca la anularea acestor diferente prea mari. Asa spune Kruger, bunaoara, ca invidia femeilor pe avantajele barbatilor continua sa fie prea redusa; altminteri, ele ar schimba ceva. Exista, deci, si o invidie justificata – aici ne aflam insa in cautarea unei invidii refulate in mare graba, a acelei atitudini defavorabile.

Invidia ca defavorabilitate exprima si faptul ca ar trebui sa acordam o favoare, aceea de a accepta felul de a fi sau performanta altcuiva. Cine are de acordat o favoare este un protector, reactioneaza de pe pozitia celui bogat. Cand suntem defavorabili, atunci reactionam in mod evident de pe pozitia celui sarac, care iese in pierdere. Prin urmare, problema relatiei noastre cu invidia este si problema modului in care devenim ingaduitori.”

Up25032020

“Este o jignire faptul ca altcineva ne este superior sau macar ni se pare ca ne este astfel. Aceasta este reactia la faptul ca nu suntem intotdeauna cel mai iubit copil al celei mai bune mame.

Pornind de la acest sentiment al lezarii si ostilitatii legate de aceasta si pentru ca o rivalitate constructiva nu pare sa fie posibila, se naste dorinta de a nimici, de a distruge, fara a obtine un avantaj evident – exceptand faptul ca nu mai trebuie sa invidiem. Nelinistea pe care o provoaca invidia trebuie lichidata. Iar actiunile de distrugere trebuie sa fie invizibile.

Cand invidiem, ne simtim saraciti, avem un sentiment negativ al propriei valori, ne simtim prost si ni se pare ca am iesit in pierdere, desi ne-am data atata osteneala. Celalalt are mai mult, in mod nemeritat si nedrept, iar apoi traim in mare masura cu sentimentul ca viata este nedreapta. Nu vedem ceea ce avem – il vedem numai pe celalalt, asupra caruia s-a revarsat cornul abundentei destinului. In multe cazuri de invidie este vorba insa in foarte mare masura despre proiectii ale favorizarii sau ale bunurilor primite in mod nedrept de declansatorul invidiei din partea destinului (din cornul abundentei). Aceste proiectii reusesc cu atat mai usor cu cat nedreptatea este chiar o constanta antropologica si de aceea reapare mereu o inegalitate, asupra careia vom insista si in alta parte: cu totii vrem sa fim unici, deci, inegali – dar, fireste, si egali. Experienta acestei nedreptati se resfrange in mod direct asupra sentimentului propriei valori.

In principiu, este vorba despre perceptia caracterului distructiv al invidiei in raport cu sine, dar si cu altii, despre frica de aceasta, despre regretul ca lucrurile sunt cum sunt, despre a fi empatic cu sine si cu fiecare suprasolicitate, iar aceasta poate duce la constientizarea propriilor competente si a creativitatii proprii. Este posibil sa devenim ceva mai modesti in privinta pretentiilor si mai recunoscatori pentru ceea ce avem noi insine, dar si pentru lucrurile pe care le poarta in lume cei invidiati de noi, lucruri la care poate ca avem si noi o contributie. Aici, important este faptul ca facem si diferente: nu suntem permanent invidiosi, exista intotdeauna domenii ale vietii in care ne putem bucura alaturi de altii si unde suntem ingaduitori.”

Up28042020

“Privirea invidioasa se mai numeste si ‘deochi’. Manifestarea invidiei se poate vedea adesea in privire, in privirea invidioasa, ‘pizmasa’, adica ‘rautacioasa’ – iar respingerea invidiei a si insemnat pentru foarte mult timp in istoria umanitatii respingerea privirii rele, de care a trebuit sa tinem seama mereu. ‘Deochiului’ i se concede puterea de a aduce printre oameni boala, ruina, moartea si otrava, motive suficiente de a lua o multime de masuri spre a o recunoaste, dar si spre a o respinge.

Ideea ‘deochiului’ trebuie sa aiba legatura cu faptul ca sentimentul invidiei se poate vedea in ochi. Emotiile pot fi recunoscute adesea in expresia ochilor – chiar daca, poate, nu atat de exact cum ne-ar placea noua, astfel incat chiar ne intrebam: ce oare punem de la noi de fiecare data cand interpretam expresia afectiva din ochii semenilor nostri? Se pune intrebarea daca in privirea rea a celuilalt nu intalnim, proiectata, si propria noastra invidie. Indiferent cum ar fi, ea ramane extrem de periculoasa. Fireste, este absolut imaginabil ca intr-o situatie care starneste invidia, indispozitia clocotitoare pe care o legam de invidie, precum si respingerea ei agresiva se precipita simultan intr-o privire furioasa si rautacioasa.

Potrivit credintei populare, ‘fulgerele invidiei’ din priviri urmeaza sa-i elimine pe cei pizmuiti sau sa-i chinuie, sa le aduca boala lunga sau moartea. Laptele se strica, plantele pier, oglinzile se sparg sub o privire invidioasa. Aceste ‘fulgere ale invidiei’ vin fie direct din ochi, fie prin intermediul lor sunt activati vampiri invizibili. Asadar, credinta in deochi exprima cu claritate credinta in forta distructiva a invidiei.

Ideea de privire rea pare sa fie la fel de veche ca neamul omenesc si sa joace un rol universal. O privire ce deoache pot avea toti oamenii, insa in primul rand o au cei care fascineaza ei insisi, ca vrajitoarele si magicienii, precum si cei care sunt vrajiti, dar si cei ce au un trai neobisnuit, de pilda, asa-numitii tigani. In special, insa, pot deochea oamenii care au ceva izbitor in privire. Probabil ca ne par ‘straini’ oamenii asupra carora proiectam, intai de toate, puterea privirii rele, o incercare defensiva de a delega catre anumite grupuri de oameni invidia cotidiana, mortala.”

Up13052020

“In Vechiul Testament, in Pildele lui Solomon, 23,6, se spune:

Nu manca painea celui ce se uita cu ochi rai si nu pofti bucatele lui, caci el iti numara bucatile din gura. ‘Mananca si bea!’, iti va spune, dar inima lui nu e pentru tine. Bucata pe care ai mancat-o, o vei da afara din tine, iar tu ti-ai risipit zadarnic vorbele tale alese.

Un text scurt si pregnant, care trimite cu mare claritate la evitarea invidiosilor. Uneori ni se pare ca bucatele celor care se uita cu ochi rai – tocmai pentru ca ei ofera atat de rar – ar putea fi foarte bune: o ispita narcisista am spune. Iar acesteia ar fi mai bine sa nu-i cedam. Caci, chiar daca se ofera ceva cu un aer prietenos, elementul neprietenos – zgarcenia – este doar ascuns, dupa cum ne spune citatul predicatorului. Acest text porneste de-a dreptul de la faptul ca invidia si zgarcenia se conditioneaza reciproc. Acest lucru este chiar logic in sine, deoarece, daca invidiem, nu vom mai face daruri suplimentare unui om, pentru ca atunci, devenind mai bogat si mai fericit, el ar fi cu atat mai mult demn de invidie. ”

Up15052020

“Modele care vor sa schimbe societatea.

Schimbarile propagate de astfel de modele vizeaza mai multa egalitate si echitate.

In acest context au fost studiate inainte de toate chibuturile. Desi aici par sa domine foarte multa egalitate si chiar o distributie destul de justa a bunurilor si a muncii, invidia tot n-a disparut. Mereu exista unii care au mai mult si altii care au mai putin. Problema invidiei nici nu se poate rezolva pur si simplu in planul proprietatii. Invidia nu are de-a face numai cu faptul ca oamenii nu detin la fel de mult; in mod esential si complex, invidia este legata si de sentimentul propriei noastre valori; invidia este cea care evidentiaza inegalitatea.

Invidia ne constrange sa facem schimbari sociale. Revolutiile au deseori scopul de a genera mai multa dreptate sociala, iar invidia este in mod frecvent un factor declansator. Cand diferentele devin prea mari in cadrul unei societati, invidia ii poate impinge pe oameni sa aduca o schimbare sociala. Si in plan colectiv invidia poate arata ca intre ceea ce este si ceea ce e dezirabil exista o prapastie prea mare si ca trebuie schimbat ceva – cam asa cum am vazut si in planul psihologiei individuale.

In acest context vorbim despre o invidie ‘justificata’. Desigur, deosebirea dintre invidia justificata si cea distructiva se vede in functie de unghiul din care privim. Definim ca fiind distructiva invidia ale carei consecinte deranjeaza. Insa invidia distructiva poate fi caracterizata si mai precis: este invidia care nu vrea schimbare si care blocheaza de-a dreptul schimbarea, lasand lucrurile sa ramana cum au fost.”

Up21072020

“Ruth este invidioasa cel mai mult pe copiii ei. Insa ea resimte nu doar invidie, ci si mandrie in ceea ce-i priveste. Aceste sentimente ambivalente le-a avut de timpuriu. Isi aminteste ca baiatul cel mare, cand avea vreo doi ani, se apropia de oameni plin de incredere si cucerea toate inimile intr-o clipa. ‘Atunci, eu m-am suparat rau si m-am gandit cum as putea sa-l <fluier sa revina> si sa-l pun la punct. Baietelul avea ceva ce eu nu aveam. Totodata insa eram mandra ca el putea face asta’.

Din perspectiva psihologiei dezvoltarii, baiatul se afla pesemne in stadiul omnipotentei, un stadiu in care copiii fac dovada unei constiinte de sine debordante si chiar mai cred ca pot face totul si ca obtin orice le trece prin minte. Evident, ea nu suporta aceste gesturi de omnipotenta. Este posibil ca ea sa nu suporte pur si simplu nici faptul ca el a dezvoltat cu succes o viata proprie, ca n-a avut nevoie de ea pentru asta si ca fara ea a avut mult succes.

Mai tarziu, ea n-a suportat nici momentele in care copiii se bucurau; atunci incerca de fiecare data sa-i cheme la ordine. Asta a declansat cearta dintre ea si sotul ei care n-a permis asa ceva si s-a rastit la ea ca nu trebuie sa-i schilodeasca pe copii.

Desi a vrut intotdeauna tot ce e mai bun pentru copiii ei, nu trebuia totusi ca acestia s-o duca mai bine decat ea, trebuiau sa fie grozavi, dar sa nu obtina mai mult decat obtinuse ea. Copiii i-au reprosat si ii mai reproseaza ca ea i-a imboldit permanent spre performante maxime, iar cand ei le-au realizat, ea n-a fost multumita si le-a cautat mereu nod in papura. Fara influenta rectificatoare a tatalui, ei s-ar fi ‘dezvoltat complet aiurea’. Ea considera ca aceasta afirmatie e grava, dar adevarata.

Cel mai grav pentru ea a fost cand fiicele ei au facut 14 sau 15 ani. Ea spune ca, pe vremea aceea, ele aveau o relatie stransa cu tatal lor, iar el era foarte mandru de frumoasele lui fete. Atunci ea a turbat de gelozie si de invidie. Gelozie, fiindca fiicele amenintau sa-i ia locul, si invidie, pentru ca ea nu  putea concura cu aceste tinere femei in floare.

Ea a avut fantasme cu accidente de automobil, unde fie sotul, fie fiicele au fost schilodite sau chiar au murit. I s-a facut rusine cu aceste fantasme si s-a simtit vinovata – pana acum nu le-a mai povestit nimanui. Relatia ei cu aceste sentimente de vinovatie a facut-o sa le reproseze sotului si fiicelor toate indatoririle lor neimplinite sau pe care le-au delegat din nou, la un moment dat, mai mult catre mama si sotie. De la sentimentele de vinovatie ea a trecut la atac.”

Up21082020

“Gelozia este emotia dublei indoieli: indoiala de sine si indoiala de celalalt.

Indoiala de sine este evidenta: cand suntem parasiti, ni se sugereaza ca nu meritam dragostea, nu suntem atractivi sau suntem mai putin atractivi decat cutare. ‘Cunoasterea’ acestui fapt hraneste sentimentele lipsei de valoare, din care creste apoi disponibilitatea de a invidia. Ceea ce ni se intampla este nedrept, ne aflam in pozitia unui perdant si ar trebui sa fim totusi in stare sa pastram doar pentru noi pe cineva. Rusinea provocata de faptul ca nu am reusit acest lucru si ca, eventual, si alti oameni vad asta poate prejudicia in continuare sentimentul propriei valori.

Dar indoiala de sine poate avansa considerabil: oare avem voie sa ne dorim pe cineva sau sa revendicam o pozitie? Avem vreun drept asupra acestora? Pot aparea indoieli daca avem voie, cu adevarat, sa nu renuntam la ceva sau la cineva.

Indoiala fata de celalalt se manifesta prin faptul ca ne intrebam daca modul in care l-am vazut pana acum pe acest om a fost corect. Caci, daca a fost corect, este de neinteles, in realitate, de ce omul respectiv ne face una ca asta. Indoiala fata de celalalt se manifesta prin deprecierea partenerului, dar si mai des a celui de-al treilea.

Cand vorbim despre gelozie, tematizam foarte frecvent doar gelozia erotica si sexuala, relatia extraconjugala, tema celui de-al treilea, care este dorit sau nedorit. Insa in cazul reactiilor de gelozie nu trebuie sa fie vorba in nici un caz doar despre relatii extraconjugale concrete; numeroase relatii extraconjugale imaginare au un potential de gelozie cel putin identic cu cele concrete. Frecventa limitare a geloziei la relatiile de dragoste este de inteles cand ne gandim la numeroasele povesti cu triunghiuri amoroase, de care am avut parte deja in viata noastra. In esenta, aceste relatii triunghiulare sau triunghiuri relationale au avut de-a face – incepand din copilarie – cu simpatia si pierderea simpatiei, iar in acest context, de cele mai multe ori, cu avantajele la care a trebuit sa renuntam dupa aceea sau cu cele nou rezultate. Sa ne gandim, bunaoara, la faptul ca la un moment dat a trebuit sa impartim parintii sau pe unul dintre ei cu cineva sau cu ceva, dar sa ne gandim si la cat de dureros a fost, de exemplu, cand cea mai buna prietena s-a interesat brusc, in mod deosebit, de o alta fata sau cand un sentiment de apartenenta, considerat sigur, a trebuit sa cedeze in fata sentimentului de a fi exclus.”

Up27082020

“Cand vrem sa dominam constructiv gelozia, lucrurile se complica din cauza principiului lui a avea sau a dreptului sexual exclusiv pe care consideram ca-l avem. Fromm vede in ‘principiul lui a avea’ explicatia geloziei sexuale. Acum as adauga si teoria sa. Ca multi altii, Fromm pleaca de la ideea ca noi, oamenii, suntem indivizi, adica fiinte separate, si ca de aceea in viata este vorba atat despre apropierea, cat si despre separarea si independenta noastra. El socoteste ca dilema oamenilor este aceea ca ei cauta mereu apropierea, dorind, totodata, sa fie mereu independenti. Omul are nevoie de apropiere, pentru a se simti protejat, dar si de independenta, ca sa se poata dezvolta si individualiza. Aceasta cautare a apropierii si, totodata, a independentei constituie o tema fundamentala a iubirii.

Pentru Fromm exista doua forme de iubire: iubirea in modul lui a fi si iubirea in modul lui a avea. Iubirea in modul lui a fi este inteleasa de Fromm ca ‘activitate productiva’. Prin aceasta, el intelege atat propria activitate, cat si posibilitatea intelegerii. Aceasta este o formulare cam indaratnica. Atunci, iubirea in modul lui a fi ar insemna sa te ingrijesti de cineva sau ceva – este vorba si despre iubirea pentru lucruri si idei, nu doar pentru oameni -, sa fii de acord cu cineva sau ceva, sa cunosti temeinic si sa confirmi pe cineva sau ceva si sa te bucuri de asta. Scopul acestei iubiri poate fi un om, un copac, o idee. Sintetizand, Fromm spune ca viata in modul lui a fi inseamna ‘sa aduci la viata, sa sporesti vitalitatea’. Aceasta este si principala teza  a cartii sale ‘Arta de a iubi’: iubire este atunci cand putem spori vitalitatea unui om. Iubirea este vazuta de Fromm ca un proces care reinnoieste continuu persoana iubita, dar si pe cea care iubeste, si le face sa creasca pe amandoua.

In ce ma priveste, la aceasta iubire in modul lui a fi ar trebui sa se mai adauge inca un aspect romantic, fascinatia initiala, ce trebuie sa mai straluceasca iar si iar si despre care eu cred ca este cea care chiar face posibila aceasta iubire ca activitate productiva si o mentine in functiune. Caci, daca transpunem in practica descrierea lui Fromm, devine evident ce program pretentios instituie el aici: sa te ingrijesti de un om, sa te interesezi realmente de el intr-atat incat sa si-l cunosti cu adevarat, sa fii de acord cu el si sa-l confirmi – asta putem face foarte bine cata vreme suntem indragostiti, presupunand ca nu suntem prea narcisici, ca ne intereseaza, deci, efectiv celalalt si doar efectul nostru asupra lui. Dar cand nu mai suntem indragostiti, relatia cere un mare efort de ‘a fi iubitori si de a produce iubire’. Si tocmai asta crede Fromm: ca suntem obligati toata viata sa depunem acest mare efort.

Cand nu facem asta fiindca avem impresia, de exemplu, ca acum am castigat de partea noastra un om, atunci este vorba despre o iubire in modul lui a avea. Dar noi nu putem poseda iubire, este de parere Fromm, iubirea trebuie sa se implineasca tot in iubire. Cand credem ca avem iubire, vom incerca sa-l ingradim si sa-l controlam pe omul pe care-l iubim, iar atunci iubirea devine ‘un proces ce stranguleaza, sufoca si ucide, care nu poate da viata’ si, fireste, nu mai merita numele de iubire. De aici, considera el, se trage dreptul exclusiv asupra trupului altui om. Deci, cand nu mai iubim, ci privim dragostea ca pe o stare pe care am obtinut-o, staruim sa avem dreptul exclusiv asupra trupului omului iubit. In acest context trebuie privita si terminologia penitenciara, pe care o putem intalni in perimetrul geloziei: acolo, ‘cineva intra cu forta intr-o relatie’ si celalalt ‘evadeaza’. Acolo, oamenii se simt ‘inselati’, vor sa ‘pedepseasca’, insa nici nu-l ‘elibereaza’ pe celalalt. Fromm observa in continuare ca situatia sociala din prezent (1976) favorizeaza enorm principiul lui a avea, in detrimentul principiului lui a fi. Acest lucru este problematic in masura in care principiul lui a fi stabilizeaza mult mai clar valoarea proprie.”

Disponibila pentru imprumut.

Daca vrei cartea ta, click aici sau aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s