Invata sa te bucuri

Cartea o poti cumpara de aici.

“Exista oare o experienta mai dezirabila decat cea a bucuriei?

Toti ravnim la ea cu inversunare, tocmai pentru ca am trait-o deja, fie si vremelnic. Indragostitul, in prezenta persoanei iubite, jucatorul, in momentul victoriei, artistul, in fata creatiei sale, cercetatorul, in clipa in care face o descoperire – toata lumea resimte o emotie mai profunda decat placerea, mai concreta decat fericirea, o emotie care copleseste intreaga fiinta si care devine, prin multitudinea fatetelor ei, supremul dezirabil.

Bucuria poarta in ea o putere care ne rascoleste, ne invadeaza, ne face sa simtim gustul plenitudinii. Bucuria este o afirmare a vietii. Manifestare a fortei noastre vitale, ea constituie modalitatea de care dispunem pentru a atinge aceasta forta a existentei, de a o gusta. Nimic nu ne face mai vii decat experienta bucuriei. Dar putem provoca oare aparitia ei? O putem transforma intr-o obisnuinta? O putem cultiva? Putem formula astazi un adevar fondat pe puterea bucuriei?

Cand m-am lansat in explorarea acestui subiect, m-am bazat, desigur, pe contributiile decisive ale intelepciunilor orientale si occidentale. Intr-adevar, bucuria este esentiala in gandirea taoista chineza si iriga in profunzime mesajul Evangheliilor. In schimb, ea i-a preocupat foarte putin pe filosofi. Fara indoiala, acestia au considerat ca natura ei imprevizibila, emotionala si chiar excesiva uneori face imposibila o analiza obiectiva a bucuriei. Totusi, exista ganditori, si nu neinsemnati, in special Spinoza, Nietzsche si Bergson, care au plasat bucuria in insusi centrul filosofiei lor.”

Up27112019

“A fost o vreme – de-a lungul prea multor ani – cand nu reuseam sa dorm. In momentul in care inchideam ochii, imi veneau in minte toate grijile de peste zi. In loc sa ma detasez, cautam solutii, apoi apareau regretele si o multime de probleme noi. Memoria noastra retine mai mult aspectele negative decat pe cele pozitive. Aceasta plenitudine este legata de insusi procesul evolutiei: pentru a supravietui, omul a invatat sa memoreze pericolele, fricile. Dar nu mai suntem in era cavernelor! Trebuie sa ne antrenam pentru a iesi din acest proces biologic inconstient, ba chiar sa-l inversam si sa memoram in primul rand momentele bune. O prietena din Quebec, Christine Michaud, care preda psihologia pozitiva, mi-a oferit acest mic truc: exact inainte de a adormi, sa ne reamintim si sa fim recunoscatori pentru cinci evenimente pozitive – fie si infime – care au avut loc in decursul zilei: o veste buna, o intalnire agreabila, o lectura, cateva momente de placere. De atunci, adorm mult mai usor si, adeseori, cu bucuria in suflet.

Recunostinta inseamna in primul rand sa-i multumim vietii, sa nu fim ingrati fata de ea, dar si sa-i inapoiem ceea ce ne-a daruit. Viata este un permanent schimb. Primim, deci sa invatam sa dam. Si a da inseamna, de asemenea, a transmite, inclusiv o invatatura. Am ales sa scriu carti destinate, cum se spune ‘publicului larg’, pentru ca ele sunt accesibile, pe intelesul tuturor, mai degraba decat lucrari savante, corespunzatoare pregatirii mele universitare. Am publicat astfel de carti si am coordonat intocmirea a trei enciclopedii – si bine ca exista asa ceva – , dar foarte putini sunt cei care le citesc. Am preferat sa transmit unui public larg elemente ale reflectiei filosofice, psihologice si spirituale care m-au ajutat sa traiesc mai bine. Mi-am dorit ca cei care n-au avut posibilitatea de a petrece ani de zile, ca mine, aprofundand textele lui Platon sau ale lui Aristotel, ale lui Spinoza ori Jung, ale budismului sau ale Bibliei, sa le poata totusi descoperi si sa inteleaga mesajele lor de intelepciune. Eu, avand aceste instrumente, le-am pus la dispozitia unui numar mare de cititori. Transmiterea invataturii face parte din comunicare fundamentala a vietii si, pentru a cunoaste aceasta bucurie, merita sa suportam cele cateva critici si judecati negative ale acelora care nu vor sa vada in acest demers decat o degradare a stiintei ori simpla urmarire a profitului.”

Up03122019

“Toate aceste lucruri, teoretizate in termeni etici si filosofici de Spinoza, au fost puse in practica de Iisus, cu multe secole inainte, in numele spiritualitatii iubirii proslavite de el. Ceea ce Spinoza numeste ‘pasiune’, Iisus numeste ‘pacat’, cuvant care, in ebraica, inseamna ‘a rata tinta’. De-a lungul secolelor si al dezvoltarii traditiei crestine, pacatul a devenit un cuvant culpabilizant, impovarat de o morala zdrobitoare, cea a interminabilelor liste intocmite de Biserica, unele dintre ele trimitandu-ne, afirma ea, direct in iad. In Evanghelie, nu exista nimic din toate astea. Iisus nu condamna niciodata pe cineva. Atunci cand o salveaza pe femeia adultera de la lapidare, el ii spune: ‘Nu te condamn. Du-te si, de-acum, sa nu mai pacatuiesti’, ceea ce inseamna: ‘Evolueaza in dorinta ta, reorienteaz-o, nu te mai insela in privinta tintei’. Mesajul lui Hristos este intotdeauna acesta, caci el nu a venit sa-i judece si sa-i condamne pe oameni, ci sa-i salveze si sa-i inalte, potrivit spuselor evanghelistului Ioan: ‘Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mantuita prin el.’ De fapt, Iisus nu spune niciodata (si nici Spinoza) ‘e bine’ sau ‘e rau’, ci mai degraba ‘e adevarat’ sau ‘e fals’, ‘e corect’ sau ‘e incorect’, ‘asta te face sa cresti’ sau ‘asta te diminueaza’. Si, in loc sa-si striveasca interlocutorii printr-o condamnare morala, el ii ajuta sa se innobileze printr-un gest sau o privire iubitoare.”

Up04122019

“Desi pasiunile si iluziile exista adesea la inceputurile unei relatii sentimentale, singura care dainuie este dragostea adevarata. Dar dupa ce anume o recunoastem? Dupa aceleasi semne ca ale ‘philiei’: bucuria pe care o provoaca in noi prezenta celuilalt, asa cum e el, in autenticitatea sa, si placerea pe care ne-o procura ea. Dupa dorinta de a-i aduce partenerului bucurie, de a-l vedea evoluand, devenind pe deplin el insusi. A iubi o persoana nu inseamna a o poseda, ci dimpotriva, a o lasa sa respire. A iubi nu insemna a-l acapara pe celalalt si cu atat mai putin a-l determina sa devina dependent de noi, ci a dori ca el sa fie autonom. Gelozia, posesivitatea, frica de a-l pierde pe celalalt sunt pasiuni care paraziteaza, ba chiar distrug relatia de cuplu. Iubirea adevarata nu retine, ci elibereaza. Ea nu-l sufoca pe celalalt, ci il invata sa respire mai bine. Ea stie ca partenerul nu ne apartine, ci ca el ni se daruieste in mod liber. Ii cautam prezenta, dar iubim, de asemenea, singuratatea si perioadele de separare, pentru ca acestea ne vor face sa apreciem inca si mai mult prezenta persoanei iubite. E preferabil sa evitam dragostea fuzionala, chiar daca, de multe ori, fuziunea reprezinta tipul de relatie de cuplu cautat de doi oameni carora le lipseste siguranta interioara. In cea mai autentica forma a ei, dragostea uneste doua fiinte autonome, independente, care nu se simt constranse de dorinte si de angajamente. Asadar, intre doi iubiti trebuie sa existe intotdeauna spatiu. Este ceea ce ilustreaza atat de bine Khalil Gibran prin glasul Profetului din cartea sa cu acelasi nume:

‘Lasati spatii in impreunarea voastra

Si lasati vanturile raiului sa danseze printre voi.

Iubiti-va unul pe altul, dar nu faceti din iubire o legatura.

Mai bine lasati o mare miscatoare intre tarmurile sufletelor voastre.

Umpleti-va unul altuia cupele, dar nu beti din aceeasi cupa.

Dati-va unul altuia din painea voastra, dar nu mancati din aceeasi felie.

Cantati si dansati impreuna si fiti bucurosi, dar fiecare din voi sa fie singur,

Asemenea strunelor lautei care stau singure, desi vibreaza cu aceeasi muzica.

Daruiti-va inima unul altuia, dar nu spre pastrare,

Caci numai mana Vietii va poate incapea mainile.

Si stati impreuna, dar nu prea aproape unul de altul,

Caci stalpii templului stau la distanta unul de altul,

Iar stejarul si chiparorul nu cresc unul la umbra celuilalt.’

Aceasta forma de iubire este exact opusul perversiunii narcisiste. Narcisistul iubeste in celalalt propria sa reflexie si incearca sa-l plaseze intr-o dependenta absoluta. El incepe prin a-l flata, a-l seduce si apoi, pentru a-l acapara si mai mult, il rupe, il izoleaza de toate relatiile lui, ii distruge intreaga incredere in sine. Si daca celalalt incearca sa fuga, il va seduce din nou pentru a-l zdrobi si mai puternic. El nu-si iubeste partenerul. Acest tip de relatie poate fi intalnita si in viata spirituala. Ea face diferenta intre un maestru spiritual si un guru (in sensul negativ dat acestui cuvant, nu in admirabilul sau sens indian). Maestrul are o singura ambitie: ca discipolul lui sa poata evolua, se-l depaseasca, sa devina autonom. Un guru are o unica preocupare: sa-si determine discipolul sa devina dependent de el, incapabil sa se desprinda de el, lipsit de autonomie. As utiliza exact aceleasi cuvinte pentru a diferentia dragostea veritabila de pervertirea ei narcisista.

Fara a ajunge pana la limita perversiunii narcisiste, multe relatii de dragoste, de prietenie, parentale, sunt umbrite de tentatia posedarii celuilalt. De altfel, adaugarea unui articol posesiv este cat se poate de natura atunci cand ii desemnam pe cei care ne sunt dragi: sotia ‘mea’, prietenul ‘meu’ etc. Dar dragostea nu inseamna nici sa-i apartinem celuilalt, nici sa-l posedam. Celalalt nu este niciodata ‘proprietatea’ noastra. Aceasta dorinta de posesie polueaza dragostea in loc sa o hraneasca.”

Disponibila pentru imprumut.

Daca vrei cartea ta, click aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s